1-Formarea si izgonirea-

Cu italic o sa scriu amintirile, ca un fel de amintire perfecta, asa cum se vede la televizor, ca personajul isi aminteste si cum era imbracat celalalt.

Ghilimele sunt pentru a prezenta gandurile sale.

Citatele sunt puse intre << >>.

Edward se filmeaza ca sa trimita inregistrarea la Institutul Carlos.

Formarea si izgonirea

Buna ! In acest moment ma inregistrez ca luminatele voastre minti sa poata judeca intoarcerea mea in randul vostru.

”  Trebuie sa ma calmez, daca se observa ca sunt stresat nu o sa-mi primesc stagiatura inapoi”

Numele meu este Edward Cullen si am invatat la Institutul Carlos pana la douazeci si unu de ani. Nu consider ca am pierdut acei ani, chiar daca la final am pierdul stagiatura si toti acei ani de munca nu au mai fost recunoscuti. Toata copilaria mea se bazeaza pe acesta formatiune vocationala, aici am invatat ce este moralitatea si dreptate, de sigur, dupa ce au trecut acei ani si m-am lovit de lumea exterioara am realizat cata rautate exista in lume.

„Cat de fraier am fost sa cred ca dupa ce voi pleca de acolo o sa ma angajez si oamenii ma vor respecta pentru studile mele. Mereu am fost atat de naiv.”

Sper sa-mi pot recupera stagiatura si sa redevin cel ce a fost.

„Departe de lumea in care stau acum”

Mi s-a spus sa-mi povestesc viata in decursul a acestor trei ani, de cand am iesit de pe portile Institutului, insa nu prea stiu ce sa spun. Pot sa spun, cu retineri, bineinteles, ca am simtit trecerea de la un mod de viata la celalalt si tot ce a urmat dupa. Inainte trebuia sa invat si iar sa invat, insa am descoperit ca viata nu se gaseste in carti, iar majoritatea informatilor nu deschideau discutii, ca si cum celelalte persoane nu ar fi putut sa inteleaga. Dar am trecut peste, peste cateva luni, destul de mult timp, am constientizat ca nu toata lumea este pasionata de arme si combustibil si… Dupa un an am ajuns la concluzia ca in acest univers atat de paralel cu Institutul Carlos, oamenii povestesc ce au cumparat, nu ce descoperiri au facut.

„Cred ca este destul. Nu pot sa le spun tot, poate nici nu o sa ma primeasca inapoi daca afla.”

Cred ca asta a fost tot, sper ca raspunsul sa fie afirmativ si sa-mi reiau locul in cadrele didactice. O zi buna !

„Sa opresc camera pana nu spun prea multe !”

” Nu pot sa-i mint, daca o sa-si dea seama ca le-am ascuns trei ani din viata mea, ani cu multa actiune distructiva pentru omenire, nici ca o sa-mi mai dea stagiatura. La urma urmei, daca nu le spun lor adevarul, cui ii spun ?”

Sper ca nu va suparati, dar as vrea sa mai spun cate ceva. M-am razgandit din mai multe motive, frica fiind una dintre ele. Imi este frica sa nu accepta-ti sa-mi inapoia-ti stagiatura pentru ca nu v-am povestit tot sau sa-mi reprosati ceva cand descoperiti. Celalalt motiv, pe care mintea mea nu-l accepta, iar inima poate chiar si mai putin, se duce mai mult spre psihologie, este dorinta de-a povesti. In copilarie am fost un copil ce dadea tot din casa, nu ca as fi avut un loc al meu, insa nu stiam sa am secrete, ceilalti copii veneau cu scuze cand nu-si faceau tema, eu povesteam ce am facut toate aceste zile nu am facut-o. Si acum imi amintesc zambetul profesorilor, imi tineau morala, insa mai putin decat celorlalti elevi, iar uneori ma mangaiau pe par si ma felicitau pentru sinceritate. Daca stau sa ma gandesc din cauza asta am trecut acei ani.

” Sunt prea multe momente frumoase ca sa nu le reamintesc, multe prea mult fericire simt acum ca sa nu o transmit.”

Eu eram vorbaretul, niciodata nu taceam din gura, nici cand ma ascultau profesorii, raspundeam la intrebarea pusa de ei si nici nu aveau timp sa spuna ca este corect ca si incepeam sa spun cum am reusit sa invat sau cine stie ce pozna. Imi amintesc ca in al treilea an a trebuit sa tin un discurs, mai mult radeau decat sa fie atenti la ce spun, aveam piciorul in ghips si cand povesteam cum era amplasata cladirile, cum aduceam vorba de scarile la care m-am lovit.  Dar mi se spunea in multe feluri, insa niciunul nu era cu rautate, le meritam. << un zambet nu costa nimic>> Clovnul imi spunea o prietena, o chema Rose, era o fire intepata si avea un dar de-a fi la momentul nepotrivit in momentul nepotrivit, dar asta nu se intampla decat cu mine. Gunoi sau ce aruncam pe geam sau pe jos ea se lovea, sa murdarea, ii cadea in cap.

„Rose, mie dor de tine.”

GHINIOANE = varianta moldovenească pentru ardelenescul „Bine, Ioane” Mereu ii spuneam gluma asta, iar zarzina- asta era cuvantul pe care l-am inventat pentru ea- imi dadea mereu o palma. La inceput nu am inteles de ce le dadea din ce in ce mai puternice, cand mi-a explicat cineva m-am scarpinat in dreapta cu mana stanga.

Instututul Carlos. Cred ca ar trebui sa-mi spun parerea despre locul in care am stat „inchis” patrusprezece ani.

– Grozav aş vrea să zbor pe Lună în timpul tezelor!
– De ce?
– Acolo orice materie este de 6 ori mai uşoară!

Ceva de genul asta este Institutul: greu. Si acum imi amintesc copiii care stateau pe scaunul rece si mic si in momentul cel mai nepotrivit i se auzeau plansetele stomacului, de multe ori renuntau la mancat ca sa invete pentru ora ce urmeaza. Eu nu am putut sa fac asta niciodata, burta mea parca este sparta intr-o parte, daca termin o portie e ca si cum as incepe sa scriu o propozitie fara verb, si cum sunt foarte silitor nu pot s-o las asa in aer.

Toti parintii cand se gandesc sa-mi trimita copiii in acest loc cred ca este genial si perfect. Cred ca sunt mai naivi si decat mine, iar asta este o mare jignire. HAHAHA.

” Ce gura mare am. Tocmai am spus ca Institutul este oribil, iar oamenii din ei trebuie sa ma ajute.”

Nuuuu. Nu. Institutul Carlos este minunat, acolo am cunoscut cele mai importante exemple dupa care m-am urmat in viata si este… Mie imi place foarte mult, sa nu credeti ca  e o idiotenie, ati realizat cel mai important centru de invatamand si va sunt indatorat ca m-ati acceptat.

„Sper ca am reusit sa le schimb parerea.”

Dar, totusi, oameni buni, este destul de greu sa duci o asemenea viata. La inceput nu am  stiu asta, si nu pentru ca eram orb << Mai orb e cel ce nu vrea sa vada>>, ci din nestire, din moment ce eu nu am fost la cresa nu am stiu cum sunt celelalte internare sau scoli. Dar dupa ce am iesit am ramas masca, <<Chip cioplit pe stalpul stirii>>, cand am auzit ca ceilalti in clasa I fac patru ore, iar eu in primul an incepeam la opt si terminam la saisprezece, , normal, aveam la pranz doua ore pauza, dar tot e mult. Insa m-am obijnuit cu acest program, daca nu stiam altceva. Insa am ramas marcat, din cauza asta am avut cosmaruri, ca existau vacante, noi nu aveam, noi invatam de luni pana duminica. <<Traim nu asa cum vrem, ci cum putem!>>

” Nu stiu de ce ma plang, ca a trecut, si m-am simtit bine.”

<<Timpul trece, insa necazurile se pastraza.>> In cazul meu nu era asa, din moment ce am fost mereu fericit, desigur, trecand peste primii  mei sapte ani de viata, unde am fost cel mai plangacios copil, nu pentru ca doream, ci pentru ca crucea mea era prea grea si lasa urme in spate.

„Nu plange ! Nu plange ! Nu plange ! Nu esti un bebelus, au trecut anii, nu mai trebuie sa lasi asta sa te distruga ! Nu este decat un detaliu in viata ta perfecta, in copilarioa ta perfecta, in…. ”

Fir-ar . Nu stiu de ce vreau sa ma mint singur, jumate din viata mea de elev a fost bantuita de deziluzii si durere, lacrimile care mi-au marcat chipul de cand am inceput sa judec ca sunt singur. Imi place acest loc pentru ca ii apartin, aici ma cunoscut oamenii si eu pe ei, aici mi s-a dat sansa sa exist si sa ma formez. Dar nu mi s-a dat decat una si nu am stiut s-o valorez, << Popa nu bate de doua ori in teaca pentru o baba surda.>>.

Dar sa revenim la Institut, nu cred ca va pasa de viata mea mai mult decat cea de student si viitor profesor, sau inginer daca imi permiteti.

” Sper sa ma accepte, ar trebui sa spun mai multe intamplari, sa-i impresionez, sa arat ca imi place acest loc. Chiar daca ma doare, trebuie sa le spun tot ce simt.”

In acest loc, de fapt, acel, pentru ca acum nu-i apartin, eram mai mult decat fericit, eram o bucata minuscula ce nici nu stia ce rost are in viata, insa cu ajutor a reusit sa se puna pe un drum. Crucea aia despre care v-am vorbim, spuneam ca era grea, nici nu o mai simteam, nu mai aveam timp sa ma gandesc la ea, radeam incontinuu.  La inceput spuneam stai cu ochii deschisi ca imediat te va  lovi un bolovan si o sa suferi la fel sau poate mai mult, dar nu s-a intamplat. Am inceput sa ma distrez, sa-mi impun mie ca sunt o fiinta umana, la fel ca ceilalti si ca am aceleasi drepturi sa fiu fericit. <<Un zambet nu te costa nimic.>> asta a fost drumul pe care am pasit si am mers o bucata buna de timp. Am auzit aceasta vorba la o ora de romana, profa a zis asta despre mine, m-am simtit atat de mine, am fost laudat si apreciat, un sentiment atat de frumos.

„Douazeci si patru decembrie 1998, nu pot sa uit data, a ramas intiparita in minte. Jane spunea ca in acea zi, asa cum Iisus Hristos s-a nascut, asa am facut si eu, pentru ca de atunci a devenit plin de viata si clovnul iubit de toti.

„Trebuie sa scriu pe un bilet sa-i duc flori la mormantul lui profa, merita. ”

Dupa asta am zambit la fiecare ora, timp de o saptamana sau chiar mai mult profa ma lauda pentru modul perfect de-a trata viata, iar eu ma simteam de fiecare data mai bine. Unii ma intrebau daca nu m-am saturat sa mi se spuna acelasi lucru, nu-mi amintesc exact cum le raspundeam, dar in mare, le explicam ca vreau ca acei sapte ani de suferinta sa-i sterg si sa am atatea momente frumoase incat sa nu mai simt durere cand ma uit inapoi. Dar nu s-a putut, eu… Oricat de mult am incercat sa ma tin pe linia de plutire si sa comperez acei ani, au fost prea multe prapastii in care am cazut ca sa pot sa le urc pe toate, prea multe vanatai in inima care sa se bandajeze, sufletul meu nu avea un cabinet medical atat de mare.

” Oare cand va avea ? M-am saturat sa ma abtin sa plang si sa-mi amintesc de dorinta de-mi sfasia corpul.”

<<Bate calul sa priceapa seaua.>>, cam asta am facut, am incercat sa umplu un pahar aducand altul si pe care l-am umplut, lasandu-l pe celalalt sa scada si mai mult. Daca ma gandesc bine cred ca nu am procedat bine, am incercat sa trec o groapa insa nu am luat o bucata de lemn si am pus-o deasupra ca sa trec, cu bune si cu durere, insa am luat-o pe langa si am mers mult in jurul ei, m-am trezit in acelasi loc si am luat-o de la capat, fara sa-mi pese ca nu am realizat nimic. Timpul a trecut si cu cat doream sa uit mi-am accentuat durerea, am bagat-o intr-o cutie cu lacat in minte, insa am pastrat cheia si mereu cand o gaseam revedeam aceesi durere, nimic nu se schimba, erau pastrate intacte.

”Calmeaza-te, Edward, ai trecut prin asta de nenumarate ori, o sa poti s-o faci si acum ! Ea te-a parasit, nu tu pe ea, trebuie sa treci peste. Edward  ! Trebuie sa treci peste !”

Nu am mai plans, sa stiti ca nu am mai plans, chiar nu am mai plans.

„Abtina-te, Edward, abtina-te !”

La inceput nu era asa cum am terminat, tot ce v-am spus pana acum a fost dupa un an sau doi de scoala, insa inceputul a fost poate chiar mai dureros decat statul in orfelinat. La Institutul Carlos sunt multi copii la inceput, toti parintii isi incearca norocul si vad ce pica la ruleta, dupa doi-trei ani se cam termina joaca si raman doar cei ce trebuie. <<A fi sau a nu fi, aceasta e intrebarea>> a fi destept  sau a nu fi, cam asa merge aici. Insa eu la orfelinat stiam ceva, eram putini cei de varsta mea, la sapte ani, care nu erau adoptati, nu puteam vorbi cu bebelusii, cred ca ma mutau la spitalul noua, iar apoi, era sentimentul ca nu o sa mai fi adoptat, dupa o anumita varsta e cam greu sa crezi in mai bine. Dar uite ca s-a intamplat. Dar la Internat erau multi de varsta mea, copii ce nu stiau ce e durerea, ce nu m-au vazut plangand ca sa rada cum faceau ceilalti, insa eu stateam in camera mea. Nu eram pregatit sa stau langa ei, nu stiam sa vorbesc, nici cuvinte atat de multe nu cunosteam, despre ce sa vorbim, eu eram un bebelusi ce avea gura lipita si o minte scurta. Eram si am consideram un copil fara viitor ce nu are nici un motiv sa lupte. De ce sa lupt sa ma ridic daca tot acolo voi ajunge ?   asa am spus pana am cunoscut-o pe profa de romana si m-a impins spre oameni.

„Trebuie neaparat sa-i duc niste flori.”

Nu cred ca va intereseaza cine anume m-a ajutat in continuare sa ma ridic, nici pe mine nu m-ar interesa. Nici nu staiu de ca am spus toate astea. Cu siguranta aveti prea multe inregistrari si acum trebuie sa stati s-o ascultati pe a  mea.

„Nu trebuia sa spunem atatea, sunt atat de idiot.”

Nu cred ca vreti sa  mai spun asa, o sa trec direct la pierderea stagiaturii. Scuzati-ma ! Am uitat sa ma explic toate detalile despre Institul Carlos, stiu ca le stiti, insa vreau sa va arat ca nu am uitat nimic.

” Daca tot i-am plictisit pana acum sa arat ca am si niste detalii, cu astea o sa le dovedesc ca eu chiar vreau sa ma intorc.”

Stagiatura repezinta o diploma terminala, dovada ca intredevar ai realizat aceste studii. Programa este impartita in zece ani, primi sapte reprezinta predare, fara pauza, o singura zi libera si cu doar patru ore libere la cele zece ore de trancaneala continua. Ultimii trei sunt axati pe cursuri, cam din toate domenile.

„Cosmarul tututor, cati plangeau si injurau si blestemau pe organizatori. Cred ca nu ar trebui sa specific si asta.”

De la sapte la zece ani exista o ruptura, pana acolo este un fel de liceu, daca renunti te duci direc la facultate si pe oricare ai alege-o iei bursa. Sa nu uit sa specific ca si eu am invatat la Institut datorita bursei, eram parca in jur de o mie care aveam, eram mandru de mine. Revenim !Multi renuntau sa faca si pe ceilalti trei, deoarece, daca picai la un examen pierdeai tot, nu ti se recunostea ca ai facut vreo scoala, e ca si cum acei sapte ani nu ar fi existat si nu ai dreptul sa faci o facultate.  <<la placinte inainte, la razboi inapoi>> si e si normal, nu toti aveau atata incredere in ei incat sa-si asume un asemenea risc.

” Se pare ca pe langa naiv am fost si prost, ce a fost in capul meu de am continuat pana la zece ani? ”

Totusi, daca treceai de un  an aveai o obtiune, cam cinci examere puteai sa pici, insa, daca alegeai asta cand ajungeai in ultimul an nu ti se dadea stagiatura, daca picai  era ca si cum nu ai fi facut asta, iar, daca ai fi picat decat cinci nu puteai decat sa ramai in Institut, altundeva nu aveai unde sa lucrezi. Am vrut sa aleg asta pentru ca mie imi placea, sa-mi petrec tot restul vietii  era tot ce imi puteam dorii, insa aveam niste parinti adoptivi care ma asteptau acasa si sufereau deja destul incat sa le spun ca nu o sa mai vin niciodata la ei.

„Mai bine nu m-as fi intors niciodata.”

Erau multe cursuri, doar patruzeci la fizica si saizeci la medicina. Un curs dura o saptamana, de fapt, sase zile, in a sapta dadeai test. Era super aiurea, pentru ca aia mai mici stateau duminica acasa bine mersi si eu trebuia sa merg sa dau un test. Materia era super grea, toti cei sapte ani erau incalzirea, dupa informatile invatate atunci ni se aduceau altele. Mereu m-am intrebat de ce trebuia sa invatam atat de mult   nu am primit un raspuns atunci, dar acum il stiu.

„Ce ar trebui sa mai spun ?”

Cred ca asta este tot. Va multumesc ca m-ati ascultat !

„Of, Edward, pe cine incerci sa minti ? Te pisca limba zici ca e cu acid. Trebuie sa le spun mai mult, macar acum sa ma descarc.”

Vreau sa continui, asa cum am spus, si presupun ca ma tineti minte, am fost o persoana foarte energica, nu aveam stare, cam plin de barfe si bancuri, mereu acolo ca sa auda doua secunde si sa vorbeasca doua vieti. Lumea ma suporta, nu stiu cum, ca eu nu as fi putut . Ha Ha Ha

Imi amintesc si acum primul banc pe care l-am spus:

Dupa miezul noptii, suna cineva la usa.
Bubulina se duce somnoroasa sa deschida.
In fata usii erau patru barbati, beti crita.
– Stimata doamna, noi am venit sa-l conducem pe sotul dvs. pana acasa, dar nu mai stim care dintre noi este…

Sau era ?

O baba merge pe calea ferata. Din spate vine un tren ‘fluierand’. Ce credeti ca zice baba?
– Fetele cuminti nu intorc capul dupa vagabonzi?’

De fapt sa ma opresc, in nici un caz nu pot sa-mi amintesc primele mele bancuri, cred ca le-am si uitat, oricat de ciudat mi-ar parea. Am o memorie foarte buna, mai ales cand vine vorba de tampenii, la alea sunt bun in toate domenile. Cred ca iar v-am plictisit, dar nu e vina mea ca la nastere nu s-a rugat nimeni sa fiu mut. Oare cum ar fi fost ?

„Edward, iar spui tampenii ! Cum as putea sa ma opresc ? Trebuie sa vorbesc despre stagiatura, asta o sa ma deprime si o sa fiu serios. Deja mi-am luat fata de Bond, nici nu vreau sa ma uit in oglinda.”

Am suferit mult cand am realizat ca am dat cu piciorul la un viitor mai mult decat satisfacator, cred ca nici nu exista un cuvant care sa poata contine toata cantitatea acestui bine. Insa vreau sa va spun ca m-am simtit distrus pe dinauntru  si cel mai slab suflet. Parca nu as fi avut destul zvac incat sa rezist.

„Cata suferinta ! Nu mai pot, nu o sa ma alta sansa ca sa le spun ce gandesc.”

Cu tot respectul care imi lipseste, ca na, nu sunt Carlos si nici Sfantul Care Urca Zidul Cumpatarii. Dar nu cred ca stiti ce aia durere, nu ati dus-o niciodata rau, cu siguranta nici macar cat o zi din viata mea. Stagiatura a fost mai mult decat o noua lovitura a vietii, a fost finalul, cu tot regretul si cu toata buna mea dispozitie, nu am putut sa zambesc. Si acum am ras, insa… Uneori am impresia ca sufletul meu se forteaza sa traiasca si mereu cand arat fericire si buna dispozitie parca plange, pentru ca isi aduce aminte de tot. Acum rad printre lacrimile ce nu se aud.

Puneti-va macar o secunda in locul meu si ganditi-va doua secunde dupa, dar cu sufletul !

„Daca nu o sa ma primeasca nu o sa mai am sansa sa le reprosez ce mi-au facut, insa, daca fac asta, e posibil sa nu-mi dea stagiatura. Nu trebuie sa-mi fie frica !”

Mult timp v-am urat, am suferit prea mult pentru un om si inca mai sufar, pentru ca  ranile nu se mai umplu. Am invatat zece ani pe rupte, nici chiar pe rupte, insa am facut asta. Sa ajungi printre ultimii e un lucru maret, insa pentru mine este, acum, un motiv de suferinta. Cei sapte ani mi-am trait viata, ziua chiuleam la ore ca sa invat la cele care imi plac, asa eram eu, nu-mi placea sa fiu acolo unde nu-mi place, am ramas asa de la orfelinat, unde am fost obligat sa stau. Cei trei am fost la cursuri, aici chiar am invatat, am vrut zece pe linie, ceea ce a fost greu, am luat un noua, dar unu singur. Cu prietenii vorbeam si le  spuneam ca sunt fraieri ca stau atata sa invete, trebuia sa pastrez aparentele ca sunt un lenes si toate celelalte, insa noaptea ma trezeam la doua si incepeam sa invat. Ultimii ani am fost profesor de biologie, chiar daca eram cel mai bun la fizica nu am putut sa predau asta, pentru ca am dat foc la laborator la inceput.

„Ce fericit am fost !”

Insa nu asta era problema, ci sentimentele. Eu la Institutul Carlos imi gaseam locul, vedeam oamenii care aveau aceesi varsta cu mine, nu ma mai simteam pierdut printre ei. In primii doi ani eram retras, nu stiam ce sa vorbesc cu ei, imi era atat de greu sa inteleg ce faceau, nici conceptul de zambet nu-l stiam, erau atat de fericiti, iar eu atat de trist. Stateam intr-un colt al cladirii la umbra, nici macar la soare nu stateam, sau macar la un copac, ma uitam in zare si-mi aminteam de veselia lor si incercam sa-i imit, ma uitam la ei si le studiam gesturile, de parca ei erau niste extraterestrii si eu trebuia sa ma deghizez in ei ca sa le opresc invazia. Dar am reusit, interiorul meu era inca de copil, asa ca am resit.

Din aceasta cauza mi-a fost greu sa pierd stagiatura, pentru ca tot ce stiam se gasea acolo, nu eram obisnuit cu lumea, imi era frica sa nu fiu din nou copilul ciudat din colt si sa pierd ani incercand sa inteleg din nou rasa umana. Eram rupt de  tot ce imi placea, pentru prima oara imi doream sa raman undeva, dar nu s-a putut. Parca acel loc ma chema, imi spunea ca eu fac parte din el, mai mult de jumate din sufletul meu a ramas acolo, iar rasul meu adevarat a ramas acolo. Eu nu vreau sa ma intorc la Institutul Carlos ca s-o duc mai bine financiar, ci pentru ca toti acesti ani nu am simtit ca apartin, eram o fiara salbatica ce rumega viata din ceilalti, care respira in plus si vorbea in plus.

„Edward, nu plange ! Nu plange !”

Nu am crezut c-o s-o duc mai bine, si asa a fost, din ce in ce am dus-o mai greu, pana am uitat cine sunt. A trebuit sa ma intorc la familia adoptiva cara m-au primit cum nu ma asteptam, insa eu nu doream sa fiu acolo, chiar daca ii iubesc, alt loc mi-a ramas ca fantezie.  Nu le-am spus  ce s-a intamplat cu mine, le-am spus ca am fost la un internat oarecare si ca nu am dat nici un examen, prin urmare nu pot sa fac o facultate. M-a durut sa spun asta, pentru ca eu eram unul din medicii Institutului, si sa cobor a fost dureros, mai ales in ochii lor.

„Nu pot sa cred sa n-ai putut sa opresti acesta picatura sa cada. Ce parere o sa-si faca despre tine acesti oameni ? Trebuie sa ma relaxez!”

8 comentarii (+add yours?)

  1. Trackback: 1 Decembrie « artificiu
  2. al treilea amurg
    Dec 01, 2012 @ 18:30:38

    Prima!

    Răspunde

  3. al treilea amurg
    Dec 01, 2012 @ 18:32:05

    Sunt asa de happy!
    App am posta cap 5 de la Anabel.

    Răspunde

  4. al treilea amurg
    Dec 01, 2012 @ 18:37:34

    Atat de lacrimogen mai aveam putin si plangeam.
    Felicitari !,Edwrad are intr-adear o poveste trista .
    Astept cap 2.

    Răspunde

  5. andreeutza12
    Dec 03, 2012 @ 10:07:14

    Am plansss:((.Offfffff…foarte emotiv:X Felicitari!

    Răspunde

  6. Blair Waldorf-Bass
    Dec 29, 2012 @ 19:22:17

    Wow…sincer pe mine m-a uimit faptul ca ai reusit sa creezi acea legatura de empatie pe care eu una am simtit-o atat de puternica… .Sincer nu am cuvinte sa descriu acest capitol!Desi a fost foarte lung,nu regert nici macar un singur cuvant citit!Felicitari!

    Răspunde

  7. Lexy
    Ian 04, 2013 @ 19:43:39

    Trebuie sa recunosc ca nu am mai citit genul asta de poveste. de apreciat e ca a-i reusit sa faci conexiunea aceea intre personaj si cititor prin intermediul acelor ganduri – inca un lucru neobijnuit pentru mine.Imi place modul in care ti-ai creat personajul, il transpul limpede si fara ascunzisuri, dar termini in modul acela de ”vreau mai mult”. Nu am sa i-au acum la puricat greselile gramaticale pentru ca nu are sens. Mi-a placut, nu doar ca a fost diferit fata de ce obijnuies eu sa citesc, dar modul tau de a scrie ma face sa citesc si continuarea.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Damon's Reading Club

Your favorite characters and your favorite books

Blogul Meu de Make-up

doamnele vor intelege...

Si,amo!

Vale, saca los grilletes... ¡soy tu prisionera!

Copiere

Just another WordPress.com weblog

Nedela Miruna

I'm in Wonderland

Angel's Gift

Just another WordPress.com weblog

Too Late...

®Aceste personaje aparţin lui Stephenie Meyer, iar noi nu avem nici un drept de autor asupra lor.™

sperantaunuiartist.ro

Acest site isi propune sa promoveze cultura in pictura

Pur si simplu ... Joko

Destiny is for losers. It's just a stupid excuse to wait for things to happen instead of making them happen.

PrintrePescari

un blog de pescuit,natura si R&R

iluminisme

Plăcerea de a scrie sincer

florin buzdugan

„Dă-mi o sticlă de bere. Arde iadul”

Hand Made Feng Shui

"Indiferent de care aspect al vietii dumneavoastra nu sunteti multumiti, feng shui are remedii pentru orice. "

Juliacastorp's Blog

Studii de dans macabru

%d blogeri au apreciat asta: